Calitatea Apei

Condițiile de calitate a apei la pești

Peştii sunt organisme poichiloterme şi exclusiv acvatice, astfel încât procesele de creştere, dezvoltare, reproducţie şi nutriţie sunt dependente de factorii calitativi ai apei. Din acest motiv, creşterea peştilor în bazine artificiale, iazuri sau heleşteie, impune asigurarea unor condiţii de ordin fizico-chimic şi biologic conforme cu cerinţele fiziologice ale speciilor de cultură.

În acelaşi timp însă, asupra peştilor acţionează o serie de factori limitativi care pot induce o slabă valorificare a hranei reflectată în reducerea dinamicii de creştere, respectiv inducerea stării de stres şi boală, în cele mai sumbre scenarii.

Temperatura apei

Peştii sunt organisme poichiloterme a căror temperatură a corpului este aproape egală cu a mediului lor ambiant, deci nu au nevoie de energie pentru reglarea termică a corpului, comparativ cu homeotermele. Producţia relativă de căldură la peşti este foarte redusă. O mică supratemperatură poate să apară în corp printr-o mişcare puternică, de scurtă durată (de exemplu, în momentul capturii cu uneltele de pescuit). În acest caz, temperatura creşte în muşchii albi cu mai puţin de 1o C (0.05 – 0.72o C), iar în tubul digestiv chiar într-o mai mică măsură. Activitatea normală de mişcare a peştilor influenţează cu totul neînsemnat oscilaţiile de temperatură. De asemenea nu s-a constatat o influenţă directă a digestiei asupra temperaturii corporale.

În cazul organismelor poichiloterme, deci şi a peştilor, temperatura prezintă o mare importanţă pentru metabolism. Influenţa sa, în funcţie de biologia speciilor, este foarte diferită şi este de asemenea dependentă de starea de activitate.

În producţie se au în vedere preferinţele diferitelor specii pentru temperatură, deosebindu-se specii de apă caldă şi de apă rece. Păstrăvul prezintă o bună rată a creşterii în intervalul 12 – 18o C (tabelul 1), în timp ce crapul creşte bine numai la temperaturi ale apei de peste 20o C, optime fiind valorile cuprinse între 23 – 27o C, iar somnul de canal are preferinţe pentru temperaturi mai ridicate, de 28 – 30o C.

Odată cu creşterea temperaturii are loc o intensificare a metabolismului, se dezvoltă o activitate mai puternică, se intensifică ingerarea hranei, ajungându-se la o creştere mai rapidă. Peste o anumită valoare limită a temperaturii, creşterea se reduce din nou. Oscilaţiile puternice ale temperaturii apei, de 8 – 10o C, pot provoca moartea peştilor, mai ales a puietului, prin şoc termic.

Intensitatea metabolismului (mg O2/k·h) la păstrăvul curcubeu (Oncorhynchus mykiss) cu masa corporală cuprinsă între 200-400 g, în funcţie de temperatura apei

(după Guillaume,1999)

Metabolismul bazal al peştilor creşte proporţional cu ridicarea temperaturii până la limita letală, când peştii au suficient timp pentru adaptare. Conform regulii lui Van’t Hoff, la o creştere a temperaturii cu 10o C, viteza de reacţie creşte de circa 2 – 3 ori.

În funcţie de temperatură, metabolismul activ nu prezintă obligatoriu aceeaşi evoluţie ca şi în cazul metabolismului bazal. Conform biologiei speciei, el poate creşte odată cu temperatura până în apropierea limitei letale. La o anumită temperatură însă, poate să atingă acelaşi nivel sau chiar să coboare datorită oxigenului disponibil care la o anumită concentraţie, nu mai poate acoperi nevoile corespunzătoare unui metabolism mai ridicat.

Conţinutul de oxigen în apă

O mare importanţă pentru creşterea peştilor o are cantitatea de oxigen solvit din apă, pentru toate speciile de peşti valorile din apropierea saturaţiei fiind date ca optime. La salmonide, conţinutul de oxigen din apă nu trebuie să scadă sub valoarea de 6 mg/L, aferent unei saturaţii de 60%. La 3 – 4 mg O2/L creşterea atinge numai 50% din cea realizată la o concentraţie de 9 – 11 mg/L. La crap, valorificarea hranei şi implicit creşterea se reduc evident odată cu scăderea conţinutului de oxigen din apă sub 4 – 5 mg/L, fiind necesară o concentraţie mai mare.

La peştii care se găsesc în mişcare, intensitatea metabolismului creşte odată cu ridicarea conţinutului de oxigen din apă (domeniul dependenţei respiratorii). Reducerea consumului de oxigen, la o presiune mai coborâtă a oxigenului, nu înseamnă o reducere absolută a metabolismului ci se bazează pe o reducere a activităţii peştilor. Peste o valoare tipică pentru fiecare specie, considerată concentraţie critică, după temperatură şi activitate, absorbţia maximă de oxigen este aproximativ independentă de conţinutul de oxigen din mediul ambiant (domeniul de independenţă respiratorie).

În cazul salmonidelor, punctul critic este de obicei foarte ridicat astfel că la ele se poate vorbi de o dependenţă respiratorie chiar în apropierea valorii sde saturaţie a apei în oxigen. La alte specii, domeniul dependenţei respiratorii este relativ mai mare. În domeniul inferior dependenţei respiratorii (sub valoarea de prag sau limita letală), începe domeniul rezistenţei, în care există riscul morţii prin asfixie.

Stresul, prin deficitul acut de oxigen, conduce la o creştere a cantităţii de produse reziduale ale catabolismului eliminate prin organele excretorii, fiind eliminată mai multă urină şi ioni de sodiu, potasiu şi fosfor.

Salinitatea apei

Acţiunea salinităţii asupra activităţii metabolice la peştii pur dulcicoli sau pur marini, nu prezintă o foarte mare importanţă. Acest aspect devine interesant în cazul anguilidelor, salmonidelor (tabelul 2), clupeidelor şi acipenseridelor catadrome şi anadrome care migrează din ape dulci în apă marină şi invers.

Intensitatea metabolismului măsurată prin consum de oxigen în [mg/kg·h] la păstrăvul curcubeu (Oncorhynchus mykiss) cu masa corporală de 100 g

(după Oprea,2000)

Metabolismul bazal şi cel activ, la diferite viteze de înot, prezintă cele mai reduse valori la salinitatea de 7.5 g/L, faţă de 15 – 30 g/L, când se constată o uşoară creştere şi de asemenea un consum de oxigen foarte ridicat. Aceste oscilaţii sunt legate de funcţia de osmoreglare. Dacă la un nivel al salinităţii de 7.5 g/L, nevoia de oxigen pentru osmoreglare este aproape nulă, în apa dulce şi la 15 g/L salinitate, 20% din activitatea metabolică totală trebuie cheltuită cu scop osmo-regulator.

Densitatea de populare şi activitatea

Densitatea de populare, respectiv volumul de apă aflat la dispoziţia unui peşte, reprezintă un factor important de producţie. Odată cu mărirea densităţii de populare se accentuează starea de excitare a peştilor, creându-se o stare de stres. Această încărcătură fiziologică conduce la o creştere a necesarului de energie, respectiv la diminuarea biomasei piscicole printr-o slabă valorificare a hranei. În aceste împrejurări, odată cu mărirea densităţilor intervine o reducere a aprovizionării cu oxigen şi o creştere a produselor toxice de metabolism, în special amoniac.

În cazul peştilor gregari, consumul de oxigen în metabolismul intermediar se menţine mai coborât decât la peştii izolaţi. Acest aspect al formaţiei de cârd a fost observat la numeroase specii din diferite familii şi a fost explicat ca efect de liniştire sau de câştig hidrodinamic. Creşterea vitezei de înot sau menţinerea în curent puternic de apă, conduce la o intensificare a metabolismului prin hiperfuncţia tiroidei.

În sistemele intensive în care peştii sunt crescuţi în densităţi mari, aceştia se află cel puţin temporar într-o mişcare puternică, fiind nevoiţi să se menţină în faţa curentului de apă şi să consume hrana în mod ritmic. În acest fel, peştii se găsesc continuu în metabolism activ I, care este situat mult deasupra metabolismului bazal şi a celui intermediar.

Fotoperioada

Factorul lumină influenţează activitatea peştilor în mod diferit, în funcţie de specie şi vârstă, importanţă având atât intensitatea luminii cât şi durata iluminării (fotoperioada). În funcţie de vârstă, reacţiile sunt diferite: puietul de salmonide cresc mai bine la lumină decât în întuneric complet, scurtarea iluminării inhibând creşterea. Pe de altă parte, la păstrăvul în vârstă de 2 ani, creşterea a fost mai redusă la o iluminare de 18 ore decât la 6 ore pe zi. Crapii tineri sunt de asemenea activi la întuneric, constatându-se chiar că noaptea are loc o ingerare mai intensă a hranei decât ziua.

În rândul multor specii de peşti, printre care şi crapul şi păstrăvul, s-au constatat modificări bifazice ale activităţii în timpul zilei. Ambele maxime sunt situate în amurg şi zorii zilei, la lumină slabă. Din punct de vedere practic, acest lucru este important, în sensul că raţiile de hrană trebuie să coincidă acestui ritm, să se suprapună ciclului.